Părinții lui dorm sub cruci, în cimitir,
Iar el rămase singur și biet orfan,
Copil sărac, cu chipul blând de martir,
Rătăcitor pe-un vechi părăsit maidan.

La margine de drum, flămând și gonit,
Un câine slab se târâia greu prin vânt;
Purta credința-n omul ce l-a rănit
Și-o foame grea îi mistuia trupul frânt.

S-au întâlnit sub castanul înfrunzit,
Doi bieți pribegi, fără casă și hotar;
Copilul l-a privit cald și i-a zâmbit,
Și i-a întins, sfios, singurul său dar.

Doi oropsiți sub cerul greu, nemilos,
Și-au împărțit și foamea, și amarul;
El îi dădea din pâinea lui, tot sfios,
Iar câinele purta tăcut calvarul.

Băiatul îi vorbea iar de-a lui mamă,
De casă, de tată și de povață;
Câinele îi simțea tăcuta dramă,
Îi era scut în zbuciumata viață.

Dar într-o iarnă, trupul lui prea plăpând
N-a mai putut să biruie acel ger;
S-a stins încet, cu mâna lui tremurând
Pe blana lui, cu ochii duși către cer.

L-au dus apoi spre vechiul trist țintirim,
Lângă părinți, sub greaua brazdă de lut;
Dulăul biet, paznic mut și anonim,
N-a vrut să plece de lângă cel pierdut.

Au curs zăpezi și ploi pe vechiul mormânt,
I-au stors puterea, plânsul tot i-au secat;
Dar el păzea mereu același loc sfânt,
Păstrând acel legământ neîntinat.

Albise blana lui după prea mulți ani,
Iar pasul lui devenise tot mai rar;
Stătea culcat pe frunze vechi de castani,
Veghea tăcut la propriul lui altar.

În ultima lui iarnă, către seară,
S-a strâns încet lângă piatra lui de veci;
Sub ramuri, alb, părea cioplit din ceară,
În frigul mut al nopților mult prea reci.

Și-a culcat tâmpla albă pe țărână,
Pe locul străjuit de-un bătrân copac;
Iar zorii i-au găsit, mână în mână,
Sub rădăcina castanului sărac.

Doi pui s-au stins sub cerul pur, diafan:
Un pui de om și-un pui de câine orfan.